Bacul din Seriozitate,partea 1

Bacul din Seriozitate,partea 1. Bacul din seriozitate,Partea 1. Anul trecut (2011) Ministerul Educaţiei a introdus camere de filmat în sălile în care s-au desfăşurat examenele de bacalaureat. Rezultatele au fost dramatice în sensul că nici măcar 45% dintre elevi n-au reuşit să-şi ia bacul, adică să obţină media 6. Anul acesta, pentru a doua oară la rând, s-au folosit camere video iar rata de promovabilitate a fost şi mai mică decât cea din 2011. Cum nici nu s-a scurs o săptămână de la afişarea rezultatelor finale, subiectul este încă fierbinte… Recent, ieri pare-mi-se, intru pe CriticAtac şi citesc un articol intitulat Mistica de partid și de stat a diplomelor scris de Iulia Popovici. Pe care n-o cunosc. Ceea ce nu-i o problemă, pe de-o parte pentru că eu necunoscând multă lume sunt scutit de vigilenţa de-a fi obiectiv când analizez textul cuiva, pe de alta pentru că eu sunt nimeni. Aşadar, ajung eu pe acea pagină. Din care hai să vă citez şi vouă, că-i gratis: Au vrut să arate că bacalaureatul e prost făcut. Au reușit. Acum ce urmează? Principiu. Atunci cînd la un examen final mai mult de jumătate dintre candidați nu obțin medii de trecere, problema încetează să mai aibă legătură directă cu pregătirea și capacitățile lor intelectuale. Fiindcă, pur și simplu, asta înseamnă că acest examen nu a fost conceput pentru a da măsura pregătirii lor, ci în scopul demonstrării unei teze preexistente – în cazul de față, că dacă vrem putem (să le-o tragem, să arătăm că sistemul e prost, că dacă s-a promovat pînă acum, a fost prin copiere etc.). În opinia mea logica este bizară. De unde vine ideea că numărul celor care nu-şi iau un examen poate invalida examenul respectiv când de fapt scopul examenului este de a-i valida sau nu pe cei care-l susţin? Oare dacă un om inteligent e capabil să deducă despre un alt om că-i prost sau deştept şi-i trec prin faţă 100 de proşti, faptul că sunt mulţi (adică 100) îi face brusc mai deştepţi? În ce fel de lume cu scala de valori inversată ne imaginăm? Sau o fi bacul asemenea unui referendum? Mai departe însă vin argumentele. Şi-anume: Întrebarea „cine e de vină?“ – la care răspunsul e o combinație, variind procentual, între „copiii“, „părinții“, „profesorii“ și „sistemul“ – e, totuși, mai puțin importantă decît un set de alte chestionări, rătăcite pe traseu: „pentru cine e bacalaureatul?“ (cu perechea sa, „de ce se dă bacalaureatul?“) și „cine are de pierdut din actuala formulă?“. Încet-încet textul capătă sclipire şi ne duce cu gândul la Einstein şi-a lui teorie a relativităţii. Să continuăm dară: În buna lui teorie, bacalaureatul este pentru orice absolvent de 12 clase cu pregătire medie, prin medie înțelegîndu-se ceea ce realitatea din teren ([...]) arată ca fiind pretenții educaționale rezonabile. V-aţi prins? Adică bacul trebuie să fie adaptat nivelului domnişorilor Goe elevilor care-l susţin. Presupunând această teorie adevărată, ea ar implica un proces în două etape: în prima etapă să ne dăm cumva seama de nivelul elevilor şi-n a doua să elaborăm nişte subiecte de bac suficient de uşoare astfel încât majoritatea dintre ei să le poată trata cu brio. Cum vă sună asta? Eu propun aşa: să se dea două examene. Primul să fie folosit pentru a colecta date despre elevi iar al doilea să conţină subiectele finale. De exemplu dacă la primul examen majoritatea iau 3 înseamnă că ăla e nivelul lor mediu. Cam acolo se plasează mediocritatea, că mediocritate înseamnă de mijloc. Al doilea examen va fi astfel gândit încât cei care au luat 3 la primul să ia lejer 6 acum. Adică, cum ar veni, să adaptăm nota 6 la “realitatea din teren”.1 Dar – ca să vezi chestie – noi deja avem o estimare valorică a elevilor care dau bacul. Şi anume pe baza mediilor obţinute de ei în timpul anilor de liceu. Şi – culmea! – marea majoritate a elevilor promovează fără probleme din an în an şi ajung la bac. Deci materia predată în liceu nu-i prea dificilă pentru ei. Iar subiectele de bac sunt în acord cu materia şi cerinţele din timpul liceului… Noa, doamna Popovici, ce ne facem? Că uite, bacul este adaptat “realităţii din teren” până la urmă. Poate ar trebui să mergeţi cu sugestia mai departe, şi anume la profesorii de liceu, sugerându-le să acorde note “pe bune” astfel încât să aveţi o estimare autentică a elevilor şi să puteţi să le oferiţi un bac pe măsura posibilităţilor lor? Tosuşi… cum să fie adevărată această teorie? Cum adică să adaptezi examenul la nivelul actual al elevilor? Nu cumva dacă de mâine ne hotărâm toţi să nu mai plătim facturile, statul ar trebui să reducă cheltuielile la jumătate pentru că asta-i realitatea din teren? Sau să ne dea mai multe zile libere pentru că lipsim de la serviciu? Sau dacă toţi parlamentarii fură, ar trebui să nu se mai pedepsească furtul în parlament decât dacă implică sume astronomice? Că dacă la un moment dat se va aplica legea pe bune, cum e acum cu camerele video la bac, şi vor ajunge toţi parlamentarii după gratii? Ce ne facem? Lumea este alcătuită din două părţi. O parte schimbătoare, de suprafaţă şi o parte imuabilă, de esenţă. Faptul că maşinile circulă pe dreapta sau pe stânga ţine de partea schimbătoare. Faptul că curentul electric trece prin metal dar nu trece prin plastic ţine de partea imuabilă. Valorile etice şi morale universale ţin, oricine ce-ar zice, de partea imuabilă. Ori ştiinţa înseamnă tocmai reflectarea acestei părţi imuabile în câmpul conştiinţei umane. Şi asta ar trebui să-ţi ofere şcoala. Degeaba scrie 6 pe diploma ta de bac în dreptul competenţelor digitate că dacă tu habar n-ai de Excel, aşezat în faţa unui PC nu vei face mare brânză. Că funcţionarea PC-ului nu prea o poţi adapta la realităţile din teren, după cum nici propagarea electronilor într-un metal sau reacţiile anumitor compuşi chimici. Nu se schimbă, cu alte cuvinte, legile universului în funcţie de prostia unora şi nici răsăriturile de soare nu-şi pierd vreo fărâmă de frumuseţe pentru că actuala generaţie nu mai are simţ estetic. Dar noi hai să adaptăm şcoala la prostia umană, poate ne-o duce undeva… În loc să aspirăm să devenim zei, hai să ne coborâm standardele. Ca să avem acolo o diplomă, chiar dacă ea nu mai reflectă gradul nostru real, nemijlocit de cunoaştere. Desigur, se poate pune problema în ce mod reuşeşte şcoala să-ţi fie utilă. Există voci care spun că facultatea mai mult te prosteşte şi că sistemul actual de învăţământ inhibă gândirea creatoare, introspecţia, intuiţia şamd. Dar aceste critici vizează de fapt adecvarea sistemului de învăţământ la realităţile imuabile ale lumii (înţeleasă-ntr-un context mai larg, să-i zicem spiritual) şi nicidecum la iluştrii noştri elevi. Oare de ce lui Eminescu nu i-a trecut prin cap ideea asta cu adaptarea la situaţia din teren când a scris Cum nu vii tu, Ţepeş doamne…? Ţepeş trebuia lăsat în pace şi făceam şi noi economie de lemne şi de cuie. Cu care ţintuiam mai bine mormintele grecilor antici, să nu se-ntoarcă-n ele când ne-aud… Continuare: Bacul din seriozitate,partea 2.